Vitalie Şova

Aveam vreo 6 ani. Şi mă gândeam la jucării de lemn, de pluş, de orice altceva, la mingi şi maşinuţe. Şi stăteam la bunici. Şi aveam un vecin. Şi era unul din meşterii satului, 4 clase terminate însă cică se pricepea la multe de avea un “atelier” plin cu maşine vechi de spălat, cu radio-uri şi papuci fără tălpi.

Şi aveam eu vreo 6 ani, şi aveam eu un vis. Vroiam o căsuţă de lemn, tot o jucărie de lemn. Poate aveam şi eu câteva pasiuni pentru arhitectură, deşi nu cred că mă gândeam eu la asta, mă gândeam la jucării din lemn. Vroiam căsuţă cu fântâniţă la portiţă, cu trei nuci în jurul casei, cu mulţi cireşi şi meri. Şi mai vroiam ca în fiecare iarnă să cadă zăpada peste căsuţa mea. Si vroiam toamna să cadă frunzele, iar gospodarii mecanici de lemn să le măture zâmbind. Şi mai vroiam ca în fiece primăvară să vină păsări călătoare să ciripească la ferestre, iar “Ileana-Cosânzeana” să iasă la fereastră atunci. Şi mai vroiam, … :-”

Legătura cu vecinul?! Vedeam în el îndeplinirea visului, şi multe drumuri spre casa lui pornisem eu la acea vreme, dar fără curaj să ajung la poartă să-i spun. Şi mă gândisem eu că o să cresc şi eu mare şi o să meşteresc şi eu o căsuţă de lemn cu 3 nuci în jurul casei şi cu o fântâniţă la poartă.

Acum ăsta ar fi primul lucru care l-aş cumpăra copiilor mei. Sau ce-ar zice ei de o staţie spaţială, o jucărie din lemn cu sute de piese? Sau de o staţie de pompieri?! Sau o fermă din lemn cu animăluţe în jur? Simplu, frumos, de calitate. Sau poate doar visele copilăriei ne învaţă adevăratele valori? Cine nu aştepta atunci revelionul pentru o nouă maşinuţă sau aniversarea pentru o bicicletă pe măsura vârstei, jucării din lemn pentru copii pline de căldură, pline de suflet.

Tu la ce jucării din lemn ai visat în copilăria ta?!

Routine de milleniumsis

Să evit străzile aglomerate. Să evit oamenii cu feţele tristă. Să evit rutina oraşelor de beton. Să evit.
Să zâmbesc
Să caut în scorbura mesteacănului din parc. Să caut în strugurii din via bunicilor. Să caut.
Să deosebesc ceea ce e în puterea mea de ceea ce îmi scapă, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine. Nu ceilalţi sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacţiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine, prind rădăcină toate aceste lucruri.
Există în mine lucruri pe care le pot ameliora, dar şi altele care îmi rezistă şi pe care nu le voi putea învinge. Urând sau detestând o parte din mine înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine însumi. Nu am învăţat să mă accept în totalitate.
Lumea e oglinda sufletului meu, trăirilor mele.Nu văd lumea, ci mă văd în ea. Când sunt fericit, lumea mi se pare minunată, când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu este nici veselă, nici tristă. Nu-ţi zâmbeşte. Ea există, atât. Nu ea mă necăjeşte, ci starea mea de spirit şi grijile pe care mi le fac.
Şi atunci mă gândesc să schimb ceva. Să-mi schimb ţara (?). Nu aş vrea să schimb ţara, ci oamenii. Adică pe mine.
…şi când crezi că vrei altceva, alegi să schimbi ţara, dar nu pe ea în sine, ci s-o schimbi cu alta.

The Violinist by And I Walk Alone.

Vioară în metrou. Pe peron. Pe scară. Pe asfalt. Tu.
Tu pe asfalt. Pe scară. Pe peron. În metrou. Vioară.
Ambulanţă parcată pe zebră.
Zebră în ambulanţă.

Ninge.

Noapte. Ninge, şi temperatura e în jur de zero grade. Zăpada începe să se topească şi îngheaţă la loc. Se face poleiul negru, cel mai mortal polei, pentru că nu se vede.
Secţia noastră de urgenţă primeşte traumatismele?! Hai să spălăm ambulanţa.

Tu caută în ecouri. Înregistrări tăcute ale viitorului. Praf obosit, transpirat, al amintirilor. Miroase a moarte, a pământ, a asfalt. Sânge, sau poate doar apă, sau ulei? Zâmbet de copil. Încălzeşte-l, încălzeşte-mă. Ia-mă în braţe. Caută în ecouri.

Acum să schimbăm strada, să căutăm în cealaltă parte a oraşului, sau în alt oraş, sau în altă ţară. E mai sigur acolo.