Poate că e prima poză cu mine, făcută de mine, editată de mine, din anotimpul ăsta. Daaaa, multe poze am făcut eu vara asta. Şi deoarece “self-portrait” este “a representation of an artist, drawn, painted, photographed, or sculpted by the artist” (Wikipedia), teoretic, eu acum îs “an artist”. Wikipedia rusească e mai reală: “портрет самого себя.”
Aşa că dragi lunatici, omuleți care ați poposit intenționat sau mai ales neintenționat pe bloguleţ, fiți pregătiți pentru marea revelație a zilei:
Vitalie self-portrait
(de parcă aş fi scris “Rembrandt’s self portrait” sau “Picasso’s self portraits”)
![[30 days 30 photos] Day 1: self-portrait](https://lh4.googleusercontent.com/-iV3gKkb7iPE/TkcUNdQtYyI/AAAAAAAAAF8/xMqtwnC7mao/s640/%255B30%2Bdays%2B30%2Bphotos%255D%2BDay%2B1%2B-%2Bself-portrait.jpg "[30 days 30 photos] Day 1: self-portrait")
Întreaga colecție de poze va fi postată în albumul de pe Google+ (mmm, de ce nu poţi adăuga un comentariu la fiecare poză, ci doar să o distribui pe perete? am găsit cum), poate pe Facebook şi Flickr dacă mă răzgândesc, și sunt foarte hotărât să am grijă de galeria de poze care ar fi trebuit să fie pe vitaliesova.com/photo. Deci, dacă te ţine curajul, începe şi tu. 
Ziua următoare: |
[30 days 30 photos] Day 2: what i wore |
Aparat foto: |
Canon PowerShot SX120 IS |
Expunere: |
0.167 sec (1/6) |
Diafragmă: |
f/2.8 |
Distanţa focală: |
6 mm |
Viteză ISO: |
200 |
Îmi place fotografia, ador să fotografiez. Dar… în ultimul timp, s-a dovedit că reușesc să fac fotografii doar la chestii legate de rutina și activitățile zilnice care nicidecum nu mă provoacă să explorez magia fotografiei. O nouă provocare pe care o accept astăzi: timp de 30 de zile, voi face câte o fotografie conform unei liste. În fiecare zi – câte o nouă provocare:
Le voi încărca în albumul de pe Google+, dacă nu mă râzgândesc şi trec şi eu la un album pe Flickr sau Facebook. De fapt, aş putea explora tainele albumului secret pe care blogul meu îl păstrează în taină la vitaliesova.com/photo, dar care nu e funcțional la moment.
Idee văzută într-un album pe Flickr, alimentată de fotografiile (1) şi (2) şi motivată de multă pasiune şi dorinţă. : )
Who’s in?
IMDB zice că e un film din categoriile Mystery | Sci-Fi | Thriller. Eu zic că nu prea reuşeşte să se încadreze în vreun gen. Nu este un film științifico-fantastic, nici o comedie sau un thriller, nu poate fi înscris în categoria filmelor cu gangsteri… Limitless este un film bun în primul rând. Întruneşte cele mai potrivite elemente din aceste genuri într-un produs cinematografic, poate nu o capodoperă, dar cu siguranţă un «must see » de calitate.
Eroul filmului, Eddie Morra (Bradley Cooper), este un scriitor mediocru, practic ratat, fără inspiraţie, ce deşi încearcă să debuteze în lumea cărţilor cu un contract şi o carte nouă, reuşeşte doar să se despartă de prietena lui Lindy (Abbie Cornish). Fără nici o speranţă, aproape de disperare, îşi întâlneşte cumnatul care-l « ajută » oferindu-i o pastilă necunoscută. Cunoaştem cu toţii mitul conform căruia oamenii îşi folosesc doar 10-20% din capacitatea creierului lor. Mit sau nu, în filmul nostru, o pastilă NZT te ajută să-ţi foloseşti creierul la maximum. Eroul nostru, devenit deja super-erou (de aici şi conotaţiile ştiinţifico-fantastice ale filmului, dar totuşi, în secolul XXI, ne-ar plăcea să nu zicem că e doar atât) învaţă în scurt timp limbi străine, matematică, economie şi reuşeşte să-şi scrie cartea în doar 4 zile. Inteligenţa lui deosebită nu se opreşte aici. El simte nevoie de mai mult, tinde să se dezvolte, să evolueze. Eddie ajunge un expert în speculaţii financiare, şi ajunge în vizorul unuia din cei mai puternici oameni de afaceri, Carl Van Loon (Robert De Niro).
Pe De Niro îl vedem în ultimul timp doar prin locuri secundare. În Limitless, e eclipsat exclusiv de Bradley Cooper, iar rolul lui devine stângaci în postura de inferioritate, impecabil însă prin joc actoricesc. Bradley Cooper profită la maximum de postura rolului lui. Joacă două roluri într-un singur personaj, de la un geniu şi o persoană de succes, la un scriitor ratat şi mediocru.
Filmul nu excelează prin efecte grafice. N-ar avea de unde şi nu sunt necesare. Filmul însă conţine câteva pasaje halucinante, care la un moment dar ar putea crea o senzaţie de «Motion sickness», dar care se îmbină perfect cu tematica filmului.
De fapt, e greu de făcut o concluzie a filmului : un happy-end tipic american, în care « eroul trăieşte fericit până la adânci bătrâneţe », dar nu atât de impunător cum ar fi fost un final echitabil, în care el şi-ar fi găsit liniştea interioară şi sufletească, nu la un nivel atât de înalt, însă la un nivel care i-ar fi asigurat demnitatea şi stabilitatea. Finalul filmului ar trasa doar concluzia : « Odată cu puteri mari, vin şi responsabilităţi mari», dar dacă privim mai adânc, putem remarca lupta de a urca, a învinge (poate şi lăcomia omului) dar şi posibilitatea de a cădea, de a relua, de a nu te opri.
Notă: 10/10
Filmele de supravieţuire nu sunt ceva nou, mai ales cele încadrate în categoria “documentare”. E suficient doar să dăm pe canalele «Discovery» pentru zeci de astfel de filme, cu scenarii complexe, cu zeci de metode de supravieţuire şi situaţii limită. «127 hours» ar putea fi încadrat în acest tipar, dar ar deveni astfel unul din duzinele de filme asemănătoare. Nu. 127 de ore, regizat de Danny Boyle, oferă doar vreo două planuri de evadare pe parcursul filmului, însă prezintă stări sufleteşti, emoţii, gânduri ale lui Aron Ralston (James Franco), stări care, pline de umor şi sarcasm uneori, dar şi totodată motivante, deşi departe de agonie, te emoţionează ca spectator. În aşa mod, de la un simplu documentar, filmul devine o dramă psihologică. Filmul nu excelează printr-un scenariu complex. De fapt, e vorba doar de un singur om, care se află în acelaşi loc pe parcursul întregului film. Se bate pasul pe loc, de la o întâmplare banală poate, o piatră instabilă şi un aventurier călcând pe ea – o mână înţepenită sub greutatea pietrei. Această ipostază însă, atât de simplă, însă nu simplistă, întinde nervii cinefilului la maximum, de parcă filmul ar rula cu încetinitorul iar tu, spectatorul, te transformi treptat în pielea lui Aron, încât uneori ai impresia că simţi durerea personajului.
Filmul este alcătuit din două părţi. Prima parte îl prezintă pe aventurierul lipsit de griji, în căutare de noi aventuri şi gata de a descoperi noul din jur. La început, îi descoperi personalitatea atunci când se întâlneşte cu două fete în timpul călătoriei. Eşti martor la aroganţa şi la spiritul lui de aventuri, două trăsături esenţiale în bugetul filmului. A doua parte este ghinionistul care şi-a prins mâna sub o rocă, şi evenimentele de după aceasta. De remarcat este faptul că partea a doua, de fapt, nu este consecinţă a primei părţi. Sunt două părţi distinctive, deoarece aflăm, mai apoi, că de fapt motivul pentru care el rămâne blocat este stilul de viaţă pe care şi l-a ales. De aici şi sintagma : « Bolovanul ăsta m-a aşteptat toată viaţa mea ». Fără să răspundă la telefoanele familiei, « Super-eroul » ajunge prins sub o rocă fără ca nimeni să fie informat despre unde şi ce locuri plănuia să străbată.
De-a lungul filmului, Franco afişează emoţii autentice, o combinaţie dintre determinare, dorinţa de a supravieţui, iluzie şi disperare. Cu toate acestea, partea cea mai interesantă a caracterului lui este calmul. Într-o situaţie soră cu moartea, nu s-a simţit panica, deşi anume ea ar fi trebuit, sau în mod normal ar fi fost omniprezentă. Se pare că nervii de oţel nu l-au dat de gol. De fapt, la un moment dat, în a doua parte a filmului, el începe să-şi auto-ironizeze viaţa: „Bună mama, dacă răspundeam la telefon acum probabil că nu mai eram aici”. Show-ul la care participă, la care este şi gazda, şi invitatul, şi persoana care sună să pună întrebarea oscilează între comic şi tragi-comic.
Filmul oferă şi nişte indicii simbolice referitoare la etapele stărilor personajului. Prezenţa corbului reprezintă familia, prietenii. Atunci când îşi dă seama că el e vinovatul că a rupt legătura cu ei, nu mai apare nici un corb. După ce-şi dă seama de direcţia greşită pe care şi-a ales-o în viaţă – reapar şi corbii.
127 hours este un film impresionabil. Tehnica utilizată de filmare prin flashback-uri succesive se îmbină perfect ca mijloc de zugrăvire la perfecţie a sulfetului personajului naraţiunii. Aparte de filmul în sine, este o poveste cu adevărat inspiraţională asupra voinţei de a trăi. Când mulţi oameni ar fi renunţat la orice speranţă, Aron s-a îndreptat spre extreme pentru a fi sigur că va avea posibilitatea, deja, să răspunsă la telefoanele mamei, să se căsătorească şi să-şi îndrepte viaţa. Filmul te face să apreciezi viaţa, să examinezi adevăratul sens al sacrificiului. După aceasta, mulţi oameni ar fi renunţat să caute aventuri. Nu, Aron încă se mai ocupă de alpinism.
Notă: 10/10
Să știi despre ce merge vorba în Inception nu va ruina vizionarea ulterioară a filmului. Dar, e suficient să spun că Leonardo DiCaprio joacă rolul lui Cobb, un expert în « extracţie », adică arta de a fura informaţii secrete ascunse în subconştientul oamenilor. El şi echipa lui se confruntă cu cea mai mare provocare de până atunci : « inserţia » (şi nu « începutul », aşa cum a preferat distributorul român să traducă titlul) – un act aparent imposibil de implantare a gândurilor în subconştientul altcuiva.
Timp de două ore şi jumătate, regizorul Christopher Nolan pune în scenă un vis spectaculor, formidabil din punct de vedere tehnic şi celebral. Nu sunt de mirat cele 4 premii şi 4 nominalizări Oscar şi cele 4 nominalizări Globul de Aur.
Nu este primul film care descrie şi reprezintă diferite niveluri ale realităţii. “The Matrix” a fost primul film care a introdus acest concept în lumea cinematografică, concept apărut şi în Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Inception preia câte ceva de la fiecare din aceste filme, dar totuşi este o lucrare originală care preia şi valorifică ideea într-o nouă direcţie. Regizorul filmului, Christopher Nolan a mai lucrat cu structuri narative complexe înainte în Memento, Batman Begins şi The Dark Knight. Toate aceste elemente se îmbină perfect în Inception pentru ca acesta să devină una din cele mai mari capodopere ale regizorului.
Visul, modalitatea prin care se execută “extragerea”, este prezentat printr-un mecanism arhitectural şi psihologic deosebit. La fel, conceptul de “vis în vis”, iar apoi “vis în vis în vis” până la nivelul 5, constituie deliciul filmului, şi totodată reprezintă modalitatea de a accesa diferite nivele ale inconştientului.
Inception constituie o reală capodoperă cinematografică. Conţine multe personaje importante, spre deosebire de alte filme de acest gen, şi totuşi ele nu sunt lăsate pe dinafară sau neidentificabile. Cobb este personajul şi executorul principal al “extracţiei”. Este bântuit mereu de moartea soţiei sale, idee devenită cu timpul obsesie şi transformată în sentiment de vinovăţie. Acelaşi sentiment de vinovăţie îl cheamă într-o lume paralelă să-şi continue “realitatea” împreună cu Mal, soţia lui. La un moment dat, lumea lui ajunge la graniţa dintre realitate şi inconştient. Instrument de sondare al realităţii devine un totem (în cazul dat un titirez). Mal este soţia lui Cobb care, în timpul explorării propriilor vise, adică propriului inconştient, împreună cu soţul ei devine captivă a realităţii proprii, negând lumea exterioară. Finalitatea e sinuciderea, caracterizată prin schizofrenie. Ariadne, arhitecta de vise, reprezintă calea cea dreaptă, de ieşire din situaţie, din labirintul inconştientului lui Cobb. Fisher este tânărul ce a trăit mereu în umbra tatălui său, practic un copil lipsit de nevoile afective din partea unui tată autoritar și absent. Personaje ca falsificatorul, chimistul, anestezistul contribuie la formarea unui puzzle matematic al acestui proces complex. Anume ei conferă filmului realitate: nu o aventură imprecisă, ci o experienţă coordonată şi calculată minuţios.
E un film extraordinar de privit şi de urmărit şi unit iţele poveştii. Personajele se opresc deseori şi îşi descriu, explică şi îşi mai răs-explică odată obiectul muncii. Modul în care se descrie cum funcționează subconştienul este abordat explicându-se atent cum diferite niveluri ale subconştientului pot avea efecte temporale şi spaţiale asupra altora. Aceste idei simpliste şi totodată complexe ating punctul culminant în secvenţa din finalul filmului şi deşi finalul poate nu va provoca reacţia “wow, ce-a fost asta?”, e total plăcută starea nedumerită, perplexă şi confuză după vizionarea filmului .
Este impresionant să priveşti un film atât de digerabil din seria « mind-bending ». Inception e genul de film cu care filmele din viitor vor fi comparate, şi asta datorită structurii, scenariului, conceptelor, coloanei sonore (Hans Zimmer) și acţiunii.
Notă: 10/10
După ce îi e ucisă fiica, iar nepoata îi este răpită de membrii unei secte de fanatici condus de Jonah King (Billy Burke), John Milton (NicolasCage), un bărbat cică evadat din Iad, porneşte în căutarea şi salvarea bebeluşului de la sacrificarea din « prima noapte cu lună plină » şi, totodată, să răzbune moartea fiicei sale. Jonah King consideră că destinul lui constă în sacrificarea copilului pentru a instaura iadul pe pământ. Atât. De ce ?! Nu se ştie. Chit e că ăsta e planul lui. John Milton e ajutat de către Piper (Amber Heard), o chelneriţă una bucată domnişoară drăguţă şi sexy, dar şi urmărit de « Contabilul » (William Fichter), un personaj straniu la început, care cică e trimis de Diavol după Milton ca să-l readucă în iad.
Toate bune până acum, în rest, un film mediocru (!!). Scenariul e prost. Mai prost decât alte scenarii pe care mi le aduc aminte acum. La No Strings Attached intuiam că scenariştii au modificat câteva momente pentru ca firul logic al filmului să curgă fără multe complicaţii (cum a ajuns Adam acasă la Emma încă e inexplicabil, din punct de vedere logic). În Drive Angry, scenariul parc-ar urmări firul unei benzi desenate ieftine, cu rupturi şi pante abrupte. De fapt, filmul nu e greu de urmărit, însă practic e lipsit de logică : o peliculă plină de lucruri nemotivate şi absurde, o abundenţă de momente de umplutură, tipe goale (« tipe goale », şi nu « nuduri », pentru că-s scene puse fără motivaţie, doar pentru a ridica cifra box-office-ului) şiumor straniu Un exemplu e camionul de hidrogen, cu care Contabilul a distrus blocajul poliţiei, pe melodia « That’s the way I like it ».
Plus la asta, de fiecare dată când Contabilul este oprit de poliţie şi luat la întrebări, acesta scoate o monedă, o aruncă-n sus şi o prinde transformată-n legitimaţie F.B.I.
Nicolas Cage « a încercat » să facă un rol bun. Într-un film de nota 1-2, el a avut o prestaţie de 3-4, deşi eu îl văd mai mult într-un film psihologic, o dramă, decât într-un film de acţiune sau fantasy. Amber Heard nu a trebuit să facă nimic deosebit. Picioarele Faţa îi era rolul. Câteva momente vrute lacrimogene, s-au transformat în penibilitate : « I’m with you until the end”.
Şi până la urmă, ce chelneriţă (sau nu doar chelteriţă) (n-a)r lua cu maşina proprie un străin şi ar începe să împuşte poliţişti?! … ca peste 3 zile să adopte un bebeluş străin care urma să fie sacrificat de un cult de satanişti?!
Deşi filmul « se priveşte » pentru Nicolas Cage, William Fichter (Mahone din Prison Break) este actorul ce şi-a lucrat cel mai bine personajul. Dacă Cage era « rolul principal », “unicul” şi “irepetabilul” Cage, Amber – fata sexy şi drăguţă şi.. atât, David Morse – un personaj de umplutură, atunci departamentul actorie al filmului este doar Fichter. Dacă de menţionat şi figuranţii, tari de tot şi aceştia : un trecător ce-o pozează pe « amanta » logodnicului, scoasă goală-n stradă cu câţiva pumni de la Piper.
Cu un buget de aproximativ 50 de milioane de $, Drive Angry ar fi putut fi un film clasic cu fete fierbinţi, maşini rapide, focuri, omoruri şi o mulţime de efecte speciale, dar e, de fapt, o mizerie. Am rămas dezamăgit (scenariu, actori, efecte) şi deşi erau câteva zvonuri pe anumite bloguri, nu merită o continuare.
Nota 4 pentru William Fichter, pentru corpul lui Amber, câteva elemente fantasy din timpul luptelor (tot din repertoriul Contabilului), şi… cam atât
Notă: 4/10
Siturile de anunturi de piese auto si cele din dezmembrari cresc pe zi ce trece. Functionabilitatea lor este totusi una precara, ele fiind lipsite de user friendly cat si de o baza de date amananutita pentru majoritatea pieselor.
Cele mai cautate piese auto sunt consumabilele, mai ales cele de sezon, precum anvelope, uleiuri, lanturi, etc.
Desi numarul masinilor cresc in Romania , parcarile tot scad, iar serviceurile auto isi maresc numarul de filiale.
De la No Strings Attached, o comedie romantică, nu trebuie să avem așteptări prea mari. Deși fără chimie între personajele principale Emma (Natalie Portman) şi Adam (Ashton Kutcher), e evident că de la un anumit punct cei doi se îndrăgostesc și că, deși se rănesc unul pe celălalt și se separă, realizează după o bucată de timp că sunt făcuţi unul pentru celălalt. Povestea nu are nimic sclipitor. Ilustrează foarte bine viața unui tânăr rămas cu sechele din cauza unui tată afemeiat, de unde și afinitatea lui pentru relații fără obligații. Memorabilă și pentru care se merită privit filmul este poate doar secvenţa cu buchetul de morcovi.
Un film relaxant prin simplitate și banalitate (sau rutină, dacă-l privești plictisit mai mult de o oră) . Un film de 6-7 la superlativ, însă de un 5-6 real. Per total, câteva glume bune, câteva scene “sexy, sexual, and sincere” (cum scrie jinni), câteva clipe simpatice și pe alocuri amuzante şi plăcute, No Strings Attached confirmă ideea de film romantic bazat pe un algoritm fix: se întâlnesc, se plac, se ceartă, se împac, Happy End până la adânci bătrâneți.
Notă: 6/10
“Black Swan fucks with ur mind!!!” scrie cineva pe Twitter. Un bărbat a fost împușcat şi ucis într-un cinematograf în timp ce pe ecran rula filmul Black Swan. Atacatorul s-a enervat și a scos pistolul dupa ce i-ar fi reproșat celui de lângă el că mănâncă popcorn prea zgomotos. “Gurile rele” acuză pelicula psihologică ce rula pe ecran, care i-ar fi putut provoca “reacții adverse” spectatorului. (s1, s2, s3)
,,Ştim cu toţii povestea. O tânără feciorelnică, pură şi încântătoare, închisă în trupul unei lebede. Ea îşi doreşte libertate, dar numai o iubire adevărată poate să rupă vraja. Dorinţa ei aproape că se împlineşte sub forma unui prinţ. Însă, înainte ca el să-şi declare dragostea, geamăna ei desfrânată îl păcăleşte şi îl seduce. Devastată, Lebăda Albă se aruncă de pe o stâncă omorându-se şi îşi află libertatea în moarte.”
Motivată, susținută, sau poate doar împinsă de la spate în fiecare zi de mama ei (o fostă balerină retrasă), cu un bagaj mare de frustrări personale, dar și provocate de directorul artistic la care lucrează – Nina este o balerină experimentată aleasă să o înlocuiască pe fosta balerină, Beth (Winona Ryder), într-o adaptare modernă la deschiderea noului sezon Lacul Lebedelor. Grațioasă și controlată în mișcări, rolul Lebedei Albe i se potrivește perfect. Provocarea este rolul Lebedei Negre, pentru care trebuie să scape de prejudecăți, de inocență și puritate, și să se dezlănțuie prin suspans, surpriză, trăiri intense, viclenie și seducție.
De mult timp n-am văzut un film care să se joace în așa hal cu nervii mei. Chiar nici la anumite filme dure de război nu am rămas atât de mișcat. De fapt, când alegi să privești un film cu crime de război, inevitabil ești pregătit să vezi lucruri nu atât de plăcute, însă care deja nu te mai surprind. În Black Swan, câteva scene cu o violență destul de scăzută, datorită contrastului cu fragilitatea personajului principal, par amplificate de zeci de ori. Sunt mai multe mesaje ce plutesc în acest film, dar cel mai pregnant este că la baza oricărei capodopere stă enorm de multă muncă și renunţare de sine. ”Singura persoana care stă în calea ta ești tu!” – una dintre ideile filmului tratate extrem de bine!
Black Swan poate fi interpretat ca o transpunere tip Hollywood a legendei Maşterului Manole, desigur, mult sublimată. Filmul are o poveste foarte interesantă, imprevizibilă și plină de suspans! De remarcat sunt trecerile de la starea de inocența la seducție ale Ninei (un rol jucat impecabil de Natalie Portman). Scenariul este foarte bine scris, efectele sunt foarte bune, iar coloana sonoră se potriveşte foarte bine cu atmosfera apăsătoare a filmului. Finalul este perfect, la hotar dintre adevăr (realitate) sau imaginație. Un must see (jinni), o capodoperă (cinemagia) incontestabilă.
Notă: 10/10
E ciudat. E straniu să încerci să mutilezi un sentiment viu. Să-l ascunzi, să-l carantinezi, să nu-i oferi dreptul de a… exista. E straniu. E ciudat să-l decapitezi anume atunci când el are nevoie de afirmare, când vrea să ofere indiferent de ce primeşte, departe de legile raţiunii, departe de un fir coerent, departe de tărâmul logicii şi aproape de linia de poartă a penibilului.
