Era noapte.
Mergeam cu tata în maşină în drum spre casă când a apărut în faţă un motan. Am oprit maşina şi tata mi-a spus să mă duc să-l duc pe marginea drumului. Era şchiop, înfometat, speriat. M-am apropiat de el… şi deodata s-a luminat şi am simţit o lovitură… Era tata… mă călcase.
War de FelixKlee.
Eram mic.
Înspre apus, focuri uriaşe făceau din noapte zi. Mi se părea spectaculos. Aş fi dat orice să simt căldura focului, să fiu martor la dansul hipnotic al focului. Acum, cam târziu zic eu, am înteles de ce toate femeile plângeau la vederea minunatei privelişti: se ardeau trupurile soţilor, fiilor, fraţilor lor la sfârşitul fiecărei zile de luptă!
Mda, m-ai facut sa citesc din urma blogul tau… Esti sigur ca ai 17 ani?
@Gânduri Mici, cel puţin… aşa scrie în certificatul de naştere. 8-|
tii minte cind imi spuneai povestile astea…la ai mei 14 ani?!
Eram înnebunit de reacţiile tale.
)
Dormisei tu după?!
Tin minte c am inceput s plang )))
aaa….mi-e mila de mn ))